„Made in Iaşi”, marca nichitiană pentru o capitală culturală europeană 2021
„Împărăţia de la un neam trece la alt neam, pentru strîmbătăţi şi pentru semeţii şi pentru avuţii” (Sirah, 10:8)
Retorica nichitiană cu privire la „capital-culturalizarea europeană” se află în conflict cu realităţile politice şi economice ale Iaşului. „Micul bazileu” amprentat de fiorul bizantin milenar doreşte ca oraşul să rămână în istoria UE drept capitală culturală europeană a anului 2021. Ceea ce este o dorinţă lăudabilă. Însă acest „drive” nu este sustenabil. Dinamica din primăria ieşeană aminteşte mai degrabă de cultura bazileilor imperiului roman de răsărit. „Autocraţia luminată” domină oraşul Iaşi încă de la sfârşitul anilor 1990. Tradiţia se continuă iar perenitatea ethosului acestei instituţii se hrăneşte de la o administraţie la alta. Ne putem întreba dacă astfel se poate „capital-culturaliza european” Iaşul nostru. Căci rămâne al ieşenilor iar administraţia locală este plătită de ieşeni şi se află în slujba ieşenilor. Nu invers. Această realitate trebuie amintită frecvent celor de la primăria ieşeană.
Mai mult, primarul şi administraţia sa rămân responsabili faţă de cetăţenii urbei care, din păcate sau din fericire, într-un număr prea mic s-au implicat în alegerea primului edil al oraşului la alegerile trecute. Acesta a reuşit datorită numărului redus care s-a prezentat la vot, din totalul alegătorile ieşeni, însă mai mare decât a candidatului său. Actualul primar a reuşit mai ales datorită indiferenţei cetăţenilor oraşului, aceştia neavând pe cine să aleagă. Însă indiferenţa electoratului ne costă pe toţi. Astfel, începând cu anii 1990, Iaşul, încetul cu încetul, a decăzut economic şi politic şi a ajuns după cum se vede astăzi.
Politicul în viaţa ieşeană este fără substanţă, viziune, responsabilitate şi empatie civică. Fosta alianţă USL care s-a „spart” recent nu a supravieţuit îndeajuns de mult pentru a ridica nivelul de viaţă al românului de rând şi mai puţin al „baronilor jefuitori EUropeni”, cei care în prezent au îmbrăcat haina lui Homo Europaeus. Light (2006) afirma că în România anilor 1930-1940 au existat 18 guverne iar Tiles (1941) documentează că în 1938 existau 18 partide în ţară; astfel, se dovedeşte tradiţia instabilităţii, a incoerenţei şi a inconsecvenţei în politicul naţional, reminescenţă a ethosului bizantin. Mai timpuriu, în vremea regelui Carol I, politicienii îşi urmăreau propriile interese personale şi de grup. Aceştia îl manipulau pe rege după cum o făcea Ion Brătianu (Michelson, 1998), modelul liberalului adorat atât de mult în zilele noastre de către cei de „dreapta”. Mai mult, liberalii doreau să creeze şi să întărească un sistem politic oligarhic (Michelson, 1998).
Diversele alianţe existente după momentul decembrie 1989 nu au rezistat prea mult. Corupţia, coluziunea şi promovarea intereselor personale şi de grup, în defavoarea celor naţionale, au dus la anomia existentă şi tendinţa de „centrifugare politică”. Fie că este vorba de CDR, Alianţa „Adevăr şi Dreptate” sau furibunda USL, rezultatul a fost mereu acelaşi, respectiv marasmul politic şi dezamăgirea tot mai mare a electoratului ieşean, dar şi naţional, concomitent cu creşterea averilor personale ale diverşilor decidenţi şi actori politici şi economici.
Viaţa politică din Iaşi a fost jalonată de propria sa cazuistică reprezentată de personaje notorii (în limba engleză termenul are o conotaţie negativă) precum R. Fenechiu, Gh. Nichita, M.R. Ungureanu, etc. Primul dintre aceştia a ajuns la închisoare în urma dragostei sale prea mari pentru afaceri dubioase, în special cea legată de vinderea ca noi a unor transformatoare vechi şi revopsite. Caracterul josnic al unor „politicieni” şi „oameni de afaceri” aminteşte de lumea Bizanţului în care domina comportamentul ambivalent, corupţia şi intrigile de la curte, fragmentarea societăţii, menţinerea cetăţenilor într-o stare de vulnerabilitate şi servilism, etc.
Gheorghe Nichita s-a făcut „remarcat” printre altele, prin scandalurile atât de mult mediatizate, gen Dexia, controversatul proiect Palas, masacrarea teilor din zona centrală (chiar în faţa Mitropoliei), simbolul Iaşului, respectiv recentele investigaţii făcute de DNA în cazul deturnării de fonduri europene în valoare de 95 milioane euro (Adevărul, feb. 2014). Mai mult, după cum documentează Adevărul (iunie, 2013), primarul Iaşului a fost racolat ca informator al Securităţii între anii 1978-1983 cu numele de „Mihai”.
M.R. Ungureanu este un alt personaj care a suferit o intensă cosmetizare politică. UTC-ist notoriu în anii 1980, acesta perora cu un mare avânt revoluţionar la forumul UTC din Bucureşti în mai 1985 slăvind „cuceririle revoluţionare” ale epocii de aur şi vorbind în numele elevilor ieşeni (oare care dintre acei elevi de atunci l-au trimis la Bucureşti?). Dânsul se declara de „dreapta” în primăvara lui 2012 în momentul în care ajunge prim-ministrul României. Cosmetizarea imaginii sale din „boboc propagandist” şi potenţial aparacik în anii 1980 în „liberal european” în anii 2010 se circumscrie jocului de imagine mediatică.
Sponsorizarea studiilor sale de masterat prin fundaţia celui care primise până la 300 de ani închisoare, având 65 de capete de acuzare în urma evaziunii fiscale de circa 50 milioane dolari din America anilor 1980, mai precis regretatul Marc Rich, au contribuit la ascensiunea politică naţională a lui Ungureanu. Însă acestuia îi lipseşte substanţa politică morală ca atare. Mai mult, dânsul declara că nu au existat celule de detenţie CIA în România, fapt infirmat de Dick Marty, raportor elveţian pe lângă UE. Nu în ultimul rând, acelaşi M.R. Ungureanu intră cu greu în parlamentul României (cu peste 580 de membri) în iarna lui 2012, via Arad (?!) şi nu ca reprezentant al Iaşului. De ce Arad şi nu Iaşi? Probabil că la Iaşi M.R. Ungureanu nu avea nici o şansă de câştig datorită corupţiei politice locale, marca PSD, şi a faptului, conform căruia, după cum scrie mass media, acest oraş rămâne fieful PSD. Astfel, Ungureanu a dovedit laşitate politică faţă de „nomenclaturiştii capitalişti” sau ceea ce am putea numi „ighemonii roşii” locali. Mai mult, lipsa sa de carismă, a unei solidităţi morale politice, îl transformă pe acest „fiu al Iaşului” într-o copie liberalizat-europeană a lui Iliescu sau Năstase. Cosmetizarea sa politică transpare, nu în ultimul rând, şi în limbajul său de lemn, fără viaţă şi culoare, fără emoţia necesară care să motiveze politic auditoriul. Chiar şi în engleză dânsul sună artificial şi plictisitor. Registrul său seamănă cu cel al lui Cristian Diaconescu care diferă cu mult față de cel al lui Teodor Baconschi. Primii doi sunt opusul dinamicii relaționale la nivel retoric ce-l caracterizează, spre exemplu, pe Barack Obama, președintele hegemonului global de care are nevoie România, care atunci când ține un discurs transmite un „je ne sais quoi”. Este vorba, de fapt, de anumite ancore emoționale pe care acesta le folosește și care se referă la americanul de rând, la relația dintre administrație și cetățeni, la clasa de mijloc, la susținerea celor de pe Main Street și mai puțin a marilor interese reprezentate de Wall Street, la exemplificarea concretă cu numele diverselor persoane, etc. Într-un cuvânt, este vorba de autenticitate și veridicitate, respectiv a încrederii pe care o inspiră discursurile sale. De faptul, cel puțin la nivel retoric, acestuia îi pasă de americanul de rând.
Astfel se prezintă generaţia ceauşeilor anilor 1968-1970, ajunsă acum la „maturitate politică”. Lipsa de consistenţă morală şi caracterul de „nevertebrat politic” sunt trăsăturile de căpetenie ale diverşilor membri ai clasei politice ieşene dar şi naţionale. Cum, astfel, poate deveni Iaşul capitală culturală europeană când oraşul este marcat de asemenea personaje politice? O excepţie aici ar fi Cristian Adomniţei, însă acesta nu are jurisdicţie asupra municipiului Iaşi ci numai asupra judeţului. Şi, luând în considerare eforturilor sale, se pare că dânsul într-adevăr doreşte o mare schimbare în bine a oraşului.
Economic vorbind, oraşul nostru suferă în continuare. Infrastructura de transport este la pământ. Tramvaiele vechi şi autobuzele second-hand sunt ceea ce Gh. Nichita a dăruit Iaşului. Nu merita oraşul nostru mai mult oare? Diversele proiecte urbane deschise simultan (noroc de banii europeni) în mai multe zone ale oraşului atestă competenţele manageriale mediocre şi lipsa de viziune ale decidenţilor acestora. Mai mult, continua izolare a Iaşului, datorită filierii politice corupătoare, cu efecte asupra economiei locale, s-a tradus prin „fuga creierilor” şi a investitorilor. Oraşul suferă din cauza lipsei fluxului de capital, servicii şi investiţii. Fondurile europene reprezintă singura sursă de reabilitare economică a Iaşului dar şi acestea par să fi fost deturnate după cum documentează Adevărul despre Gh. Nichita şi investigaţiile întreprinse de DNA în cazul celor 95 milioane de euro având ca titlu „Gheorghe Nichita, anchetat pentru un tun de zeci de milioane de euro” (12 feb. 2014).
Lăsând la o parte realitățile politice și economice dure locale, din punct de vedere cultural s-a lansat candidatura oraşului la titlul de capitală culturală europeană iar recent, pe 17 iunie a.c., Gh. Nichita a făcut o prezentare a Iaşului la Bruxelles. Dânsul, printre altele, afirma că la Iaşi se regăseşte spiritul european şi cel ieşean la Bruxelles; cum se justifică această afirmaţie? Mai mult, primarul vorbea despre „o altă mentalitate” la Iaşi, despre faptul că istoria se scrie prin deciziile importante pe care le luăm, despre rolul însemnat al Iaşului în UE, etc. Toate acestea sunt afirmaţii fără acoperire care fac parte din retorica lui Gh. Nichita şi care servesc la candidatura oraşului, pe de o parte, şi se doresc a fi o contragreutate la neregulile politice şi economice întâmplate sub administraţia sa, pe de altă parte. Ce, altfel, se poate spune despre „drumul justificat” al Iaşului către titulatura de capitală europeană, după părerea primarului? Din nefericire, lipsa totală de relaţionare cu ziariştii de la sfârşitul prezentării vorbeşte de la sine. Prezenţa actorului Adrian Păduraru a mai salvat ceva din fiasco prezentării şi, în cele din urmă, tot ceea ce mai putea face Gh. Nichita era să invite pe cei aflaţi în sală la un pahar de vin „românesc adevărat” căci realitatea locală este o mare amăgire.
În cadrul proiectului de capitală culturală europeană a Iaşului, săptămâna trecută a început o serie de manifestări culturale cu ocazia FIE. Diversele proiecte care au demarat în Iaşi, încă de anul trecut, şi care probabil vor continua în anii următori, se doresc a contribui la succesul oraşului pentru titulatura propusă. Eforturi care din nou sunt lăudabile. Însă miezul, respectiv substanţa care stă la baza unui asemenea proiect complex de lungă durată rămâne neschimbată – este vorba de prăpastia dintre vorbele şi faptele lui Gh. Nichita, respectiv preponderenţa mentalităţii bizantine de „bazileu local şi naţional”, dublată de sistemul economic şi politic corupt al unor ighemoni din PSD, PNL, PDL, etc.
Ambivalenţa nichitiană din politica locală este o trăsătură bizantină milenară care, din păcate, continuă să marcheze dinamica ieşeană. Promovarea intereselor personale şi de grup ale decidenţilor în dauna acelor colective, menţinerea unei anumite tendinţe servile şi de dependenţă, diversele jocuri de imagine personală şi instituţională, dar mai ales prăpastia existentă între potenţialul intelectual şi caracterul josnic, toate acestea întregesc, cu mici excepţii, profilul politicianului local şi naţional din România la început de mileniu al III-lea. Persistă totuşi întrebarea următoare: Cât de sustenabilă este candidatura Iaşului pentru titlul de capitală culturală europeană 2021 în condiţiile acestei falii existente între realităţile amare politice şi economice, pe de o parte, şi cele „dulci” culturale, pe de altă parte? Cum rămâne cu retorica nichitiană disonantă în această privinţă?
„Împărăţia de la un neam trece la alt neam, pentru strîmbătăţi şi pentru semeţii şi pentru avuţii” (Sirah, 10:8)
Retorica nichitiană cu privire la „capital-culturalizarea europeană” se află în conflict cu realităţile politice şi economice ale Iaşului. „Micul bazileu” amprentat de fiorul bizantin milenar doreşte ca oraşul să rămână în istoria UE drept capitală culturală europeană a anului 2021. Ceea ce este o dorinţă lăudabilă. Însă acest „drive” nu este sustenabil. Dinamica din primăria ieşeană aminteşte mai degrabă de cultura bazileilor imperiului roman de răsărit. „Autocraţia luminată” domină oraşul Iaşi încă de la sfârşitul anilor 1990. Tradiţia se continuă iar perenitatea ethosului acestei instituţii se hrăneşte de la o administraţie la alta. Ne putem întreba dacă astfel se poate „capital-culturaliza european” Iaşul nostru. Căci rămâne al ieşenilor iar administraţia locală este plătită de ieşeni şi se află în slujba ieşenilor. Nu invers. Această realitate trebuie amintită frecvent celor de la primăria ieşeană.
Mai mult, primarul şi administraţia sa rămân responsabili faţă de cetăţenii urbei care, din păcate sau din fericire, într-un număr prea mic s-au implicat în alegerea primului edil al oraşului la alegerile trecute. Acesta a reuşit datorită numărului redus care s-a prezentat la vot, din totalul alegătorile ieşeni, însă mai mare decât a candidatului său. Actualul primar a reuşit mai ales datorită indiferenţei cetăţenilor oraşului, aceştia neavând pe cine să aleagă. Însă indiferenţa electoratului ne costă pe toţi. Astfel, începând cu anii 1990, Iaşul, încetul cu încetul, a decăzut economic şi politic şi a ajuns după cum se vede astăzi.
Politicul în viaţa ieşeană este fără substanţă, viziune, responsabilitate şi empatie civică. Fosta alianţă USL care s-a „spart” recent nu a supravieţuit îndeajuns de mult pentru a ridica nivelul de viaţă al românului de rând şi mai puţin al „baronilor jefuitori EUropeni”, cei care în prezent au îmbrăcat haina lui Homo Europaeus. Light (2006) afirma că în România anilor 1930-1940 au existat 18 guverne iar Tiles (1941) documentează că în 1938 existau 18 partide în ţară; astfel, se dovedeşte tradiţia instabilităţii, a incoerenţei şi a inconsecvenţei în politicul naţional, reminescenţă a ethosului bizantin. Mai timpuriu, în vremea regelui Carol I, politicienii îşi urmăreau propriile interese personale şi de grup. Aceştia îl manipulau pe rege după cum o făcea Ion Brătianu (Michelson, 1998), modelul liberalului adorat atât de mult în zilele noastre de către cei de „dreapta”. Mai mult, liberalii doreau să creeze şi să întărească un sistem politic oligarhic (Michelson, 1998).
Diversele alianţe existente după momentul decembrie 1989 nu au rezistat prea mult. Corupţia, coluziunea şi promovarea intereselor personale şi de grup, în defavoarea celor naţionale, au dus la anomia existentă şi tendinţa de „centrifugare politică”. Fie că este vorba de CDR, Alianţa „Adevăr şi Dreptate” sau furibunda USL, rezultatul a fost mereu acelaşi, respectiv marasmul politic şi dezamăgirea tot mai mare a electoratului ieşean, dar şi naţional, concomitent cu creşterea averilor personale ale diverşilor decidenţi şi actori politici şi economici.
Viaţa politică din Iaşi a fost jalonată de propria sa cazuistică reprezentată de personaje notorii (în limba engleză termenul are o conotaţie negativă) precum R. Fenechiu, Gh. Nichita, M.R. Ungureanu, etc. Primul dintre aceştia a ajuns la închisoare în urma dragostei sale prea mari pentru afaceri dubioase, în special cea legată de vinderea ca noi a unor transformatoare vechi şi revopsite. Caracterul josnic al unor „politicieni” şi „oameni de afaceri” aminteşte de lumea Bizanţului în care domina comportamentul ambivalent, corupţia şi intrigile de la curte, fragmentarea societăţii, menţinerea cetăţenilor într-o stare de vulnerabilitate şi servilism, etc.
Gheorghe Nichita s-a făcut „remarcat” printre altele, prin scandalurile atât de mult mediatizate, gen Dexia, controversatul proiect Palas, masacrarea teilor din zona centrală (chiar în faţa Mitropoliei), simbolul Iaşului, respectiv recentele investigaţii făcute de DNA în cazul deturnării de fonduri europene în valoare de 95 milioane euro (Adevărul, feb. 2014). Mai mult, după cum documentează Adevărul (iunie, 2013), primarul Iaşului a fost racolat ca informator al Securităţii între anii 1978-1983 cu numele de „Mihai”.
M.R. Ungureanu este un alt personaj care a suferit o intensă cosmetizare politică. UTC-ist notoriu în anii 1980, acesta perora cu un mare avânt revoluţionar la forumul UTC din Bucureşti în mai 1985 slăvind „cuceririle revoluţionare” ale epocii de aur şi vorbind în numele elevilor ieşeni (oare care dintre acei elevi de atunci l-au trimis la Bucureşti?). Dânsul se declara de „dreapta” în primăvara lui 2012 în momentul în care ajunge prim-ministrul României. Cosmetizarea imaginii sale din „boboc propagandist” şi potenţial aparacik în anii 1980 în „liberal european” în anii 2010 se circumscrie jocului de imagine mediatică.
Sponsorizarea studiilor sale de masterat prin fundaţia celui care primise până la 300 de ani închisoare, având 65 de capete de acuzare în urma evaziunii fiscale de circa 50 milioane dolari din America anilor 1980, mai precis regretatul Marc Rich, au contribuit la ascensiunea politică naţională a lui Ungureanu. Însă acestuia îi lipseşte substanţa politică morală ca atare. Mai mult, dânsul declara că nu au existat celule de detenţie CIA în România, fapt infirmat de Dick Marty, raportor elveţian pe lângă UE. Nu în ultimul rând, acelaşi M.R. Ungureanu intră cu greu în parlamentul României (cu peste 580 de membri) în iarna lui 2012, via Arad (?!) şi nu ca reprezentant al Iaşului. De ce Arad şi nu Iaşi? Probabil că la Iaşi M.R. Ungureanu nu avea nici o şansă de câştig datorită corupţiei politice locale, marca PSD, şi a faptului, conform căruia, după cum scrie mass media, acest oraş rămâne fieful PSD. Astfel, Ungureanu a dovedit laşitate politică faţă de „nomenclaturiştii capitalişti” sau ceea ce am putea numi „ighemonii roşii” locali. Mai mult, lipsa sa de carismă, a unei solidităţi morale politice, îl transformă pe acest „fiu al Iaşului” într-o copie liberalizat-europeană a lui Iliescu sau Năstase. Cosmetizarea sa politică transpare, nu în ultimul rând, şi în limbajul său de lemn, fără viaţă şi culoare, fără emoţia necesară care să motiveze politic auditoriul. Chiar şi în engleză dânsul sună artificial şi plictisitor. Registrul său seamănă cu cel al lui Cristian Diaconescu care diferă cu mult față de cel al lui Teodor Baconschi. Primii doi sunt opusul dinamicii relaționale la nivel retoric ce-l caracterizează, spre exemplu, pe Barack Obama, președintele hegemonului global de care are nevoie România, care atunci când ține un discurs transmite un „je ne sais quoi”. Este vorba, de fapt, de anumite ancore emoționale pe care acesta le folosește și care se referă la americanul de rând, la relația dintre administrație și cetățeni, la clasa de mijloc, la susținerea celor de pe Main Street și mai puțin a marilor interese reprezentate de Wall Street, la exemplificarea concretă cu numele diverselor persoane, etc. Într-un cuvânt, este vorba de autenticitate și veridicitate, respectiv a încrederii pe care o inspiră discursurile sale. De faptul, cel puțin la nivel retoric, acestuia îi pasă de americanul de rând.
Astfel se prezintă generaţia ceauşeilor anilor 1968-1970, ajunsă acum la „maturitate politică”. Lipsa de consistenţă morală şi caracterul de „nevertebrat politic” sunt trăsăturile de căpetenie ale diverşilor membri ai clasei politice ieşene dar şi naţionale. Cum, astfel, poate deveni Iaşul capitală culturală europeană când oraşul este marcat de asemenea personaje politice? O excepţie aici ar fi Cristian Adomniţei, însă acesta nu are jurisdicţie asupra municipiului Iaşi ci numai asupra judeţului. Şi, luând în considerare eforturilor sale, se pare că dânsul într-adevăr doreşte o mare schimbare în bine a oraşului.
Economic vorbind, oraşul nostru suferă în continuare. Infrastructura de transport este la pământ. Tramvaiele vechi şi autobuzele second-hand sunt ceea ce Gh. Nichita a dăruit Iaşului. Nu merita oraşul nostru mai mult oare? Diversele proiecte urbane deschise simultan (noroc de banii europeni) în mai multe zone ale oraşului atestă competenţele manageriale mediocre şi lipsa de viziune ale decidenţilor acestora. Mai mult, continua izolare a Iaşului, datorită filierii politice corupătoare, cu efecte asupra economiei locale, s-a tradus prin „fuga creierilor” şi a investitorilor. Oraşul suferă din cauza lipsei fluxului de capital, servicii şi investiţii. Fondurile europene reprezintă singura sursă de reabilitare economică a Iaşului dar şi acestea par să fi fost deturnate după cum documentează Adevărul despre Gh. Nichita şi investigaţiile întreprinse de DNA în cazul celor 95 milioane de euro având ca titlu „Gheorghe Nichita, anchetat pentru un tun de zeci de milioane de euro” (12 feb. 2014).
Lăsând la o parte realitățile politice și economice dure locale, din punct de vedere cultural s-a lansat candidatura oraşului la titlul de capitală culturală europeană iar recent, pe 17 iunie a.c., Gh. Nichita a făcut o prezentare a Iaşului la Bruxelles. Dânsul, printre altele, afirma că la Iaşi se regăseşte spiritul european şi cel ieşean la Bruxelles; cum se justifică această afirmaţie? Mai mult, primarul vorbea despre „o altă mentalitate” la Iaşi, despre faptul că istoria se scrie prin deciziile importante pe care le luăm, despre rolul însemnat al Iaşului în UE, etc. Toate acestea sunt afirmaţii fără acoperire care fac parte din retorica lui Gh. Nichita şi care servesc la candidatura oraşului, pe de o parte, şi se doresc a fi o contragreutate la neregulile politice şi economice întâmplate sub administraţia sa, pe de altă parte. Ce, altfel, se poate spune despre „drumul justificat” al Iaşului către titulatura de capitală europeană, după părerea primarului? Din nefericire, lipsa totală de relaţionare cu ziariştii de la sfârşitul prezentării vorbeşte de la sine. Prezenţa actorului Adrian Păduraru a mai salvat ceva din fiasco prezentării şi, în cele din urmă, tot ceea ce mai putea face Gh. Nichita era să invite pe cei aflaţi în sală la un pahar de vin „românesc adevărat” căci realitatea locală este o mare amăgire.
În cadrul proiectului de capitală culturală europeană a Iaşului, săptămâna trecută a început o serie de manifestări culturale cu ocazia FIE. Diversele proiecte care au demarat în Iaşi, încă de anul trecut, şi care probabil vor continua în anii următori, se doresc a contribui la succesul oraşului pentru titulatura propusă. Eforturi care din nou sunt lăudabile. Însă miezul, respectiv substanţa care stă la baza unui asemenea proiect complex de lungă durată rămâne neschimbată – este vorba de prăpastia dintre vorbele şi faptele lui Gh. Nichita, respectiv preponderenţa mentalităţii bizantine de „bazileu local şi naţional”, dublată de sistemul economic şi politic corupt al unor ighemoni din PSD, PNL, PDL, etc.
Ambivalenţa nichitiană din politica locală este o trăsătură bizantină milenară care, din păcate, continuă să marcheze dinamica ieşeană. Promovarea intereselor personale şi de grup ale decidenţilor în dauna acelor colective, menţinerea unei anumite tendinţe servile şi de dependenţă, diversele jocuri de imagine personală şi instituţională, dar mai ales prăpastia existentă între potenţialul intelectual şi caracterul josnic, toate acestea întregesc, cu mici excepţii, profilul politicianului local şi naţional din România la început de mileniu al III-lea. Persistă totuşi întrebarea următoare: Cât de sustenabilă este candidatura Iaşului pentru titlul de capitală culturală europeană 2021 în condiţiile acestei falii existente între realităţile amare politice şi economice, pe de o parte, şi cele „dulci” culturale, pe de altă parte? Cum rămâne cu retorica nichitiană disonantă în această privinţă?