„Sindromul bazileic EUropean” la români
„După cum este judecătorul poporului, așa sînt și slujitorii lui
și cum este mai-marele cetății, așa sînt toți cei ce locuiesc în ea”
(Sirah, 10:2)
În momentul în care regele Carol I aflat la Iași la o serată organizată la palatul Roznoveanu își dă seama că mitropolitul Iosif Naniescu nu se află printre invitați, „fiind scăpat din vedere”, îl trimite pe Lascăr Catargiu, prim-ministrul României, să-l poftească la masă. Mitropolitul, văzându-l pe înaltul oficial venind către reședința sa, îl întâmpină cu următoarele cuvinte:
„- Cine-i Domnul?
- Lascar Catargiu, Primul Ministru.
- Și ce vrea Domnul?
- Majestatea Sa vă așteaptă la masă.
- Eu am casă, eu am masă; pace mie, pace ție, eu mă duc să mă culc.
Și cu aceste cuvinte zise, i-a închis ușa ...” (Vasilache, 1940, p. 165).
Un răspuns sincer, demn şi spontan care nu ţinea cont de importanţa funcţiei deţinută de mesagerul însărcinat cu invitaţia transmisă şi nici de ţesătura de interese personale sau de grup politico-economice existente în sferele înalte ale societăţii din acea vreme.
Ascensiunea arhiereului s-a înfăptuit prin îngăduinţa Domnului dar şi prin meritele sale deosebite care dovedeau, de fapt, natura meritocratică care a stat la baza alegerii sale la cea mai înaltă funcție clericală din Moldova şi Bucovina. Mitropolitul Iosif, sau aşa cum este cunoscut drept Sfântul Iosif cel Milostiv, s-a dovedit pe parcursul vieţii sale un adevărat model de lider. Lăsăm la o parte natura activităţii sale şi a instituţiei pe care a reprezentat-o; accentul cade mai degrabă pe înălţimea caracterului său integru, a profunzimii sufletului său şi a dinamicii cunoaşterii pe care o absorbise de-a lungul anilor săi de studiu. Originea sa modestă şi privaţiunile suferite de mic copil l-au pregătit pe viitorul mitropolit pentru mai târziu, astfel încât acesta s-a dovedit a fi un înţelept reprezentant al Bisericii noastre a cărui influenţă s-a făcut simţită nu numai în sânul acesteia dar şi în viaţa socială şi politică locală.
Astfel, pe lângă diversele proiecte prin care s-au pus bazele unor instituţii educaţionale, mitropolitul Iosif trăia şi suferea pentru cei mai nevoiaşi, ajutând financiar săracii, văduvele, elevii şi studenţii din acele vremuri. Printre cei care au beneficiat de ajutorul său au fost și doi evrei, unul pe nume Rubensaft care prin ajutorul primit și-a ținut fiul la facultatea de medicină și un altul pe care l-a ajutat să-și mărite fetele (Vasilache, 1940, p. 154). De multe ori, după cum sublinia autorul, „I.P. S. Sa se împrumuta cu bani dela cei ce aveau, numai pentru a putea veni în ajutorul celor lipsiți...” (Vasilache, 1940, p. 156).
Mitropolitul părea preocupat de clasele sociale de jos care, în conjunctura politico-economică a acelor vremuri, erau primele care sufereau în urma intereselor politice și economice ale liberalilor şi conservatorilor, private şi de grup, care doreau a moderniza România monarhică carolingiană. Cu ocazia unei mari sărbători, după slujbă, aflându-se înconjurat de mai marii politicieni ai Iașului, și ajungând în fața palatului său unde se îngrămădea mulțimea de săraci, IPS Iosif le spune acestora din urmă: „La boeri, la boeri, cari au luat zestrea bisericei, zestrea voastră, ce ați venit la mine?...” ca numai după câteva minute să cânte în prezența invitaților săi în palat:
„Bate-i Doamne pe ciocoi,
Cum ne bat și ei pe noi
Bate-v-ar focul ciocoi
Cum ați adus foc la noi
Ne-am dus cu patru boi
Și-am venit numai cu doi” (Vasilache, 1940, pg. 155-156).
Din nefericire, liberalii și conservatorii, respectiv ciocoii acelor vremuri (care s-ar putea identifica cu „baronii de jaf” din zilele noastre) erau prea puţin preocupaţi de soarta omului de rând, astfel încât întreaga națiune era menținută într-o anumită stare de servitudine şi vulnerabilitate socio-economică. Emanciparea politică şi socială existentă în alte ţări europene avea prea puţin impact în România sfârșitului de secol XIX și început de secol XX. După cum afirmă T. Ungureanu (2006), Otto von Bismarck îi spusese lui Carol I că România nu este „o națiune ci o profesie” iar Troțki, aflat la București în 1913 considera România modernă ca fiind o oligarhie.
Astăzi însă modelul de lider al mitropolitului Iosif este aproape inexistent, model al cărui miez se constituia din integritate, cunoaştere profundă, modestie, meritocraţie şi empatie. La acestea am putea adăuga ceea ce Warren Bennis (2009), personalitate americană în domeniul leadership-ului, consideră ca fundamentale următoarele trăsături la un lider: caracterul integru, abilitatea de a coagula resursele umane şi materiale pentru promovarea unor proiecte, existenţa unei voci distincte şi adaptabilitatea creatoare. Astfel, s-ar putea creiona portretul integral a ceea ce se poate numi liderul providenţial care de fapt se confundă cu fiinţa umană pe care M. Platon şi O. Hurduzeu (2008) o numeau „persoană-eveniment”, cel mai viu exemplu fiind însuşi Domnul Hristos.
Acestea sunt contrare trăsăturilor bizantine care „amprentează” clasa politică românească în marea ei majoritate în zilele noastre. Din păcate, asemenea trăsături au existat de-a lungul istoriei României în urma influenţelor exercitate de imperiul bizantin încă din primele sale veacuri în momentul divizării imperiului roman spre anul 364. În plus, diversele regimuri şi ideologii din ţara noastră, în special în ultimul secol, au fost extreme prin natura lor, fie că era vorba de sovietizarea României, respectiv implementarea unui regim comunist şi a „societăţii socialiste multilateral dezvoltate” fie că vorbim de „neoliberalizarea” ţării în perioada post-1989. Și într-un caz și în celălalt formele manifestate au fost adaptate local, fără un miez universal, ci mai curând debordând de imoralitatea și amatorismul personajelor centrale.
Mai mult, „EUropenizarea” țării rămâne una de suprafaţă şi se dovedeşte în zilele noastre a fi un proces de lungă durată tocmai datorită a ceea ce se poate considera drept „sindromul bazileic” existent în psihicul naţiunii române, trăsătură care se face remarcată în principal în viaţa politică şi economică a ţării. Comportamentul ambivalent, corupţia, servilismul, nepotismul şi despotismul, cât şi dependenţa şi amatorismul, alături de ceea ce Daniel Chirot numeşte „tirani mărunţi” („petty tyrants”), pe lângă altele, existente în viaţa politică, cel puţin, contribuie la o marginalizare a ţării, în general, şi a unor regiuni, în special. Baronii locali care au apărut în anii 1990 a regimurilor iliesciene şi s-au perpetuat de la un regim la altul amintesc de acei „robber barons”, respectiv „baroni jefuitori” americani din secolul al XIX-lea. Şi aceasta în pofida unor trăsături de omenie, respectiv de milostenie, ospitalitate, spontaneitate şi inocenţă ale poporului român. Din păcate, par să existe două Românii, una a „mandarinilor bizantini” alcătuită din diverse structuri şi grupuri de interese private din parlament, braţul executiv, legislativ, structuri locale ale primăriilor și consiliilor județene şi cealaltă, a României profunde, a românului de rând, la aceasta din urmă făcând referire Mihai Platon şi Ovidiu Hurduzeu (2008). O asemenea realitate este specifică zonei est-europene în care se află și țara noastră pe care am putea-o considera drept periferia bizantină a Uniunii Europene din mileniul al-III-lea. Cu alte cuvinte, există un centru european, cel cunoscut sub denumirea de Heartlandul european, alcătuit din membrii fondatori ai UE (fostă Comunitatea Economică Europeană) și zona de periferie europeană din care face parte România. Diferența dintre cele două spații geografice ține în primul rând de supremația legii, mentalitatea și spiritul european. Apoi de antreprenoriat politic, economic și social. Nu în cele din urmă de implicare civică, responsabilitate și empatie comunitară, respectiv de cosmpolitanism european prin care sunt promovate valorile, tradițiile și resursele umane si materiale locale. La acestea se adaugă ethosul și personalitatea celor care conduc.
Charles Diehl (1919) consideră că bazileii imperiului roman de răsărit erau persoane cu anumite trăsături intelectuale de măreţie însă dublate de un caracter josnic şi comportament mediocru. În acest sens, autorul îl menționează pe Andronic Comnen care, deși rafinat, elegant, inteligent și curajos, avea un suflet neliniștit, tulburat, violent, fără principii și fără scrupule; orice mijloc era binevenit pentru a-și atinge scopul, sabia, otrava, intriga și violența. Mai mult, acesta nu ținea cont de opinia publică sau de convențiile sociale. Și tatăl său Isaac, deși un mare filantrop și om de arme, era o persoană neliniștită și care urzea mereu planuri. Despotismul faţă de supuşi, atitudinile capricioase, intriga şi comportamentul ambivalent caracterizau, în general, pe cei aflaţi la conducerea imperiului. Dintre cei circa 107 împăraţi care s-au succedat de-a lungul a peste un mileniu, 65 au avut un sfârşit violent. Intrigile de la curte, diversele alianţe pentru răsturnarea celor de la putere, alături de venalitatea şi cruzimea actorilor politici au „hrănit” starea de nesiguranţă şi dependenţă a supuşilor imperiului. La acestea se adăuga contextul internaţional şi dinamica regională care afectau mai mult sau mai puţin favorabil soarta imperiului.
Astfel era hrănită dependenţa supuşilor faţă de „autocratul luminat”, pe lângă ceea ce s-ar putea considera drept servilismul şi comportamentul ambivalent existent în acele vremuri (ca şi în zilele noastre). Societatea bizantină era marcată de dualitate, iar tiparul comportamental se afla între ceea ce s-ar putea considera drept două extreme, una reprezentată de mitropolitul Cerularius – tradiţional, moral, integru, iar cealaltă de către istoricul Michael Psellos care întruchipa improvizarea, supravieţuirea, viclenia, mercantilismul şi arivismul. Acesta din urmă a fost ministru a patru împărați timp de 20 de ani și, după cum documentează Diehl (1919), Psellos era apreciat și competent, însă nu avea caracter, substanță morală și îi lipsea curajul. Mai mult, Kekaumenos a imprimat societății bizantine un anumită atitudine fatalistă a vieții și anxietate existențială. Dânsul propovăduia, printre altele, izolarea față de societate, importanța necazurilor și a catastrofelor în viața omului, suspiciunea față de ceilalți.
Natura sacră a bazileului, ca şi distanţarea sa faţă de supuşi, erau întreţinute de fastuoasele ceremonialuri de la curte care se doreau a avea un impact durabil asupra populaţiei ca şi asupra străinilor. Biserica, la rândul ei, îşi menţinea influenţa sa nu numai asupra familiei împărăteşti dar şi asupra tuturor cetăţenilor imperiului; mai mult, politica și religia se întrepătrundeau (Diehl, 1919) iar patriarhul își impunea voința sa asupra bazileului (Tanner, 1923).
Pe de altă parte, supușii imperiului erau izolaţi şi dependenţi faţă de ceea ce se întâmpla la curte. Un aspect care însoţea această realitate era postura de proskynesis în faţa împăratului. Sacralitatea şi transcendalitatea acestuia apăreau în contrast vizibil cu vulnerabilitatea şi caracterul umil, servil al cetăţenilor imperiului. Astăzi în România există acea distanțare, respectiv prăpastie între clasa politică, imună și acționând ca un stat în stat și restul națiunii. În plus, orice mijloc, financiar sau de altă natură era binevenit pentru a menţine sacră statura bazileului și a familiei sale.
Sute de ani mai târziu, prin instaurarea regimului fanariot, aceleaşi trăsături aveau să apară din nou în Principate sub influenţa domnitorilor fanarioţi. În acest sens, unii cercetători consideră regimul fanariot ca având un impact pozitiv asupra românilor, în timp ce alţii documentau aspectele nefaste ale prinţilor fanarioţi asupra ţărilor române din secolul al XVIII-lea. Mai mult, unii argumentează că celebrele familii de fanarioţi dispăruseră cu mult înainte de secolul al XVIII-lea. Domniile se cumpărau, diversele familii ce ajungeau la tron fiind datoare creditorilor din Fanar, cartier din inima oraşului Constantinopole, oraşul consacrat de către împăratul Constantin cel Mare, respectiv Sf. Constantin. Spre exemplu, Keith Hitchins (1996) afirma că domnitorul Moldovei Alexandru Mavrocordat a plătit circa un milion de pilaştri pentru a-și cumpăra tronul în anul 1782, o practică ce apare și astăzi în viața politică a țării, după cum documentează mass media referindu-se la funcțiile de parlamentar. Domniile prinţilor fanarioţi durau circa doi ani, doi ani şi jumătate (Seton-Watson, 1937), timp în care aceştia trebuiau să-şi plătească împrumutul, pe lângă ceea ce acumulau la averea lor personală. Birurile şi dările sporeau de la un domnitor la altul în timp ce drepturile românilor scădeau. Marii boieri, la rândul lor, trebuiau să-i satisfacă pe noii domnitori, adoptând diverse atitudini servile, în timp ce se arătau necruţători faţă de supuşii lor.
În secolul al XIX-lea aceleaşi trăsături bizantine (-fanariote) aveau să influenţeze starea naţiunii române, fapt care a continuat şi pe vremea regilor Carol I, Ferdinand şi Carol II. Modernizarea României monarhiste s-a făcut în funcţie de interesele celor două partide politice, liberalii şi conservatorii, care se roteau la conducere în mod frecvent. Într-o naţiune în care o mică parte ştia carte, politicienii nu erau aleşi de popor; în plus, regele numea cabinetul său. Din păcate, regele era manipulat de către politicienii săi, printre care și de către Ion Brătianu (Michelson, 1998). Mai mult, țara devenise de nesuportat pentru oamenii cinstiți, după cum îi marturisea Ion Ghica lui Al. O. Golescu (Michelson, 1998). Structurile oligarhice îi avantajau pe cei care le susţineau, respectiv cei implicaţi în viaţa politico-economică şi mai puţin naţiunea română. Modelul emergent al democrației occidentale nu se putea aplica la noi sau se aplica parţial. Astfel, dacă în America mijlocului de veac 1800 democraţia a fost implementată de jos în sus, respectiv prin implicarea claselor de jos în procesul de guvernare, în România simulacru democratic se prefigura drept apanajul celor avuţi, respectiv a actorilor politici şi economici, a liberalilor, conservatorilor și grupurilor de interese industriale.
Bizantinismul românesc avea să iasă din nou la suprafaţă mai ales în perioada post-1989. România, din păcate, nu se poate lăuda cu vreun politician de calibru, dizident în perioada comunistă, care ulterior să-i fie recunoscută valoarea şi autenticitatea liberală, democratică. Nu au existat vreun Lech Walesa sau Joachim Gauck sau Vaclav Havel. Astfel, cel de-al doilea avea să ajungă preşedintele Germaniei în martie 2012 când, în anii 1980, era un dizident al regimului comunist din fosta RDG, în timp ce Havel a fost președintele Cehoslovaciei, respectiv a Republicii Cehe.
La noi în schimb, numeroşi nomenclaturişti şi UTC-işti din anii 1980 şi membri ai eşaloanelor superioare ale Securităţii şi DIE domină viaţa politico-economică a ţării din zilele noastre. Cel ce avea să devină preşedintele României în decembrie 2014, în timpul confruntării din turul al doilea al prezidențialelor, în sinceritatea și spontaneitatea sa, afirma că România era sortită să aleagă între doi comuniști, respectiv Traian Băsescu și Adrian Năstase. Mai mult, „El-Dorado EUropean” s-a dovedit o veritabilă afacere profitabilă pentru „nomenclaturiştii capitalişti” şi mai puţin pentru naţiune. Sute de milioane de euro au dispărut în anii premergători momentului ianuarie 2007 când România devine membră UE dar şi după aceea. Mai mult, de la acel moment istoric pentru țară și până în prezent miliarde de euro nu au fost absorbite în timp util din cauza conflictelor de interese și a incomptenței decidenților dar și a celor care poartă numele de „gate keepers”.
În prezent România suferă din cauza corupţiei, a coluziunii diverşilor actori politici şi economici şi a intereselor acestora private şi de grup, al aceluiaşi comportament ambivalent bizantin existent, a diverselor inginerii financiar-bancare, a lipsei de integritate, dar mai ales a lipsei supremaţiei legii. Există aici unele excepții, gen Adrian Năstase, Relu Fenechiu, etc. pentru care legea a funcționat. Însă au rămas atâția alții „prădători de țară”. În plus, acelaşi servilism şi dependenţă faţă de „micii şi marii bazilei” este practicată urbi et orbi fie că este vorba de scena politică, economică, respectiv spaţiile educaţionale, medicale, sociale şi religioase.
„EUropenizarea” României respectă tiparele culturale bizantine milenare existente în spaţiul nostru sud-est european. Trendul bizantin continuă iar micii şi marii bazilei EUropeni se doresc cosmopoliţi, aerisiţi şi deschişi, transparenţi în acţiunile lor. Retorica europeană este practicată la cel mai înalt grad fără a se respecta substanţa actului european. Albastru unional european se amestecă cu purpura bizantină, respectiv roşu holocaustului comunist al anilor de după al II-lea război mondial. Mentalitatea unor actori politici şi economici, cât şi a diverselor segmente ale populaţiei, se dovedeşte greu de schimbat fie că este vorba de omul de rând, primar, prefect, preşedinte de consiliu judeţean, membru de parlament, prim-ministru, preşedinte, cleric, etc. Astfel, mentalitatea merge mână în mână cu interesele celor aflați în poziții cheie.
Dacă Titu Maiorescu afirma în secolul al XIX-lea că România era o „formă fără fond”, astăzi aceeaşi realitate rămâne valabilă în cazul europenizării țării: formă EUropeană cu fond bizantin. Adoptarea pe hârtie a acquisului comunitar ca şi diversele restructurări de natură politică şi economică existente la nivel naţional şi local face din România o ţară europeană. Însă diverse tipare de comportament şi comunicare, structuri organizaţionale, dinamică politică, economică şi socială, precum și perenitatea triadei guvern-Biserică-mediul de afaceri, etc. transformă România într-o ţară mai mult sau mai puţin bizantină în care, după cum sublinia recent Joe Biden, vice-președintele american, corupţia este o altă formă a tiraniei, care suge puterea naţiunii. Dacă punem la socoteală contextul est-european, respectiv problema Ucrainei, România rămâne vulnerabilă regional, fapt ce justifică dependenţa sa faţă de un hegemon regional, ca în trecut (Rusia, Germania, Franţa) dar mai ales global în zilele noastre, respectiv SUA.
Sindromul bazileului EUropean din România se perpetuează la începutul mileniului al III-lea prin interesele economice şi politice ale diverşilor actori şi agenţii naţionale, în special. Astfel, ceea ce numea Hofstede (2005) a fi „softul mental” într-o analiză a sa a influenţelor diverselor culturi locale la nivel organizaţional trebuie schimbat. Problema este însă de natură sistemică. Nu se poate schimba softul mental fără o restructurare sistemică. În plus, supremaţia legii rămâne pilonul de bază, respectiv „arcul de boltă”, în acest proces iar în România corupţia la nivel înalt nu numai că pare de neînlăturat dar a ajuns la rang de virtute. Și totuși există speranță numai puțin prin eforturile unor oficialități precum Monica Macovei.
Mai mult, emanciparea politică a cetăţeanului de rând, dublată de guvernanţa sa participativă fie la nivel local sau naţional, sunt esenţiale şi rămân aproape inexistente la noi. Din păcate, prezenţa la europarlamentarele din mai anul acesta pare să dovedească „oboseala democrată” la care a ajuns Homo Europaeus. Aparentul deficit de guvernare, distanţarea birocraţilor europeni cât şi a membrilor europarlamentari faţă de cetăţenii europeni, diversele scandaluri din interiorul UE, recenta criză economică, influenţele regionale de proximitate din jurul uniunii, cât şi permeabilitatea şi vulnerabilitatea acestui bloc regional la diversele ameninţări simetrice şi asimetrice globale par să accentueze şi mai mult trendul bizantin al României din vremurile noastre.
„După cum este judecătorul poporului, așa sînt și slujitorii lui
și cum este mai-marele cetății, așa sînt toți cei ce locuiesc în ea”
(Sirah, 10:2)
În momentul în care regele Carol I aflat la Iași la o serată organizată la palatul Roznoveanu își dă seama că mitropolitul Iosif Naniescu nu se află printre invitați, „fiind scăpat din vedere”, îl trimite pe Lascăr Catargiu, prim-ministrul României, să-l poftească la masă. Mitropolitul, văzându-l pe înaltul oficial venind către reședința sa, îl întâmpină cu următoarele cuvinte:
„- Cine-i Domnul?
- Lascar Catargiu, Primul Ministru.
- Și ce vrea Domnul?
- Majestatea Sa vă așteaptă la masă.
- Eu am casă, eu am masă; pace mie, pace ție, eu mă duc să mă culc.
Și cu aceste cuvinte zise, i-a închis ușa ...” (Vasilache, 1940, p. 165).
Un răspuns sincer, demn şi spontan care nu ţinea cont de importanţa funcţiei deţinută de mesagerul însărcinat cu invitaţia transmisă şi nici de ţesătura de interese personale sau de grup politico-economice existente în sferele înalte ale societăţii din acea vreme.
Ascensiunea arhiereului s-a înfăptuit prin îngăduinţa Domnului dar şi prin meritele sale deosebite care dovedeau, de fapt, natura meritocratică care a stat la baza alegerii sale la cea mai înaltă funcție clericală din Moldova şi Bucovina. Mitropolitul Iosif, sau aşa cum este cunoscut drept Sfântul Iosif cel Milostiv, s-a dovedit pe parcursul vieţii sale un adevărat model de lider. Lăsăm la o parte natura activităţii sale şi a instituţiei pe care a reprezentat-o; accentul cade mai degrabă pe înălţimea caracterului său integru, a profunzimii sufletului său şi a dinamicii cunoaşterii pe care o absorbise de-a lungul anilor săi de studiu. Originea sa modestă şi privaţiunile suferite de mic copil l-au pregătit pe viitorul mitropolit pentru mai târziu, astfel încât acesta s-a dovedit a fi un înţelept reprezentant al Bisericii noastre a cărui influenţă s-a făcut simţită nu numai în sânul acesteia dar şi în viaţa socială şi politică locală.
Astfel, pe lângă diversele proiecte prin care s-au pus bazele unor instituţii educaţionale, mitropolitul Iosif trăia şi suferea pentru cei mai nevoiaşi, ajutând financiar săracii, văduvele, elevii şi studenţii din acele vremuri. Printre cei care au beneficiat de ajutorul său au fost și doi evrei, unul pe nume Rubensaft care prin ajutorul primit și-a ținut fiul la facultatea de medicină și un altul pe care l-a ajutat să-și mărite fetele (Vasilache, 1940, p. 154). De multe ori, după cum sublinia autorul, „I.P. S. Sa se împrumuta cu bani dela cei ce aveau, numai pentru a putea veni în ajutorul celor lipsiți...” (Vasilache, 1940, p. 156).
Mitropolitul părea preocupat de clasele sociale de jos care, în conjunctura politico-economică a acelor vremuri, erau primele care sufereau în urma intereselor politice și economice ale liberalilor şi conservatorilor, private şi de grup, care doreau a moderniza România monarhică carolingiană. Cu ocazia unei mari sărbători, după slujbă, aflându-se înconjurat de mai marii politicieni ai Iașului, și ajungând în fața palatului său unde se îngrămădea mulțimea de săraci, IPS Iosif le spune acestora din urmă: „La boeri, la boeri, cari au luat zestrea bisericei, zestrea voastră, ce ați venit la mine?...” ca numai după câteva minute să cânte în prezența invitaților săi în palat:
„Bate-i Doamne pe ciocoi,
Cum ne bat și ei pe noi
Bate-v-ar focul ciocoi
Cum ați adus foc la noi
Ne-am dus cu patru boi
Și-am venit numai cu doi” (Vasilache, 1940, pg. 155-156).
Din nefericire, liberalii și conservatorii, respectiv ciocoii acelor vremuri (care s-ar putea identifica cu „baronii de jaf” din zilele noastre) erau prea puţin preocupaţi de soarta omului de rând, astfel încât întreaga națiune era menținută într-o anumită stare de servitudine şi vulnerabilitate socio-economică. Emanciparea politică şi socială existentă în alte ţări europene avea prea puţin impact în România sfârșitului de secol XIX și început de secol XX. După cum afirmă T. Ungureanu (2006), Otto von Bismarck îi spusese lui Carol I că România nu este „o națiune ci o profesie” iar Troțki, aflat la București în 1913 considera România modernă ca fiind o oligarhie.
Astăzi însă modelul de lider al mitropolitului Iosif este aproape inexistent, model al cărui miez se constituia din integritate, cunoaştere profundă, modestie, meritocraţie şi empatie. La acestea am putea adăuga ceea ce Warren Bennis (2009), personalitate americană în domeniul leadership-ului, consideră ca fundamentale următoarele trăsături la un lider: caracterul integru, abilitatea de a coagula resursele umane şi materiale pentru promovarea unor proiecte, existenţa unei voci distincte şi adaptabilitatea creatoare. Astfel, s-ar putea creiona portretul integral a ceea ce se poate numi liderul providenţial care de fapt se confundă cu fiinţa umană pe care M. Platon şi O. Hurduzeu (2008) o numeau „persoană-eveniment”, cel mai viu exemplu fiind însuşi Domnul Hristos.
Acestea sunt contrare trăsăturilor bizantine care „amprentează” clasa politică românească în marea ei majoritate în zilele noastre. Din păcate, asemenea trăsături au existat de-a lungul istoriei României în urma influenţelor exercitate de imperiul bizantin încă din primele sale veacuri în momentul divizării imperiului roman spre anul 364. În plus, diversele regimuri şi ideologii din ţara noastră, în special în ultimul secol, au fost extreme prin natura lor, fie că era vorba de sovietizarea României, respectiv implementarea unui regim comunist şi a „societăţii socialiste multilateral dezvoltate” fie că vorbim de „neoliberalizarea” ţării în perioada post-1989. Și într-un caz și în celălalt formele manifestate au fost adaptate local, fără un miez universal, ci mai curând debordând de imoralitatea și amatorismul personajelor centrale.
Mai mult, „EUropenizarea” țării rămâne una de suprafaţă şi se dovedeşte în zilele noastre a fi un proces de lungă durată tocmai datorită a ceea ce se poate considera drept „sindromul bazileic” existent în psihicul naţiunii române, trăsătură care se face remarcată în principal în viaţa politică şi economică a ţării. Comportamentul ambivalent, corupţia, servilismul, nepotismul şi despotismul, cât şi dependenţa şi amatorismul, alături de ceea ce Daniel Chirot numeşte „tirani mărunţi” („petty tyrants”), pe lângă altele, existente în viaţa politică, cel puţin, contribuie la o marginalizare a ţării, în general, şi a unor regiuni, în special. Baronii locali care au apărut în anii 1990 a regimurilor iliesciene şi s-au perpetuat de la un regim la altul amintesc de acei „robber barons”, respectiv „baroni jefuitori” americani din secolul al XIX-lea. Şi aceasta în pofida unor trăsături de omenie, respectiv de milostenie, ospitalitate, spontaneitate şi inocenţă ale poporului român. Din păcate, par să existe două Românii, una a „mandarinilor bizantini” alcătuită din diverse structuri şi grupuri de interese private din parlament, braţul executiv, legislativ, structuri locale ale primăriilor și consiliilor județene şi cealaltă, a României profunde, a românului de rând, la aceasta din urmă făcând referire Mihai Platon şi Ovidiu Hurduzeu (2008). O asemenea realitate este specifică zonei est-europene în care se află și țara noastră pe care am putea-o considera drept periferia bizantină a Uniunii Europene din mileniul al-III-lea. Cu alte cuvinte, există un centru european, cel cunoscut sub denumirea de Heartlandul european, alcătuit din membrii fondatori ai UE (fostă Comunitatea Economică Europeană) și zona de periferie europeană din care face parte România. Diferența dintre cele două spații geografice ține în primul rând de supremația legii, mentalitatea și spiritul european. Apoi de antreprenoriat politic, economic și social. Nu în cele din urmă de implicare civică, responsabilitate și empatie comunitară, respectiv de cosmpolitanism european prin care sunt promovate valorile, tradițiile și resursele umane si materiale locale. La acestea se adaugă ethosul și personalitatea celor care conduc.
Charles Diehl (1919) consideră că bazileii imperiului roman de răsărit erau persoane cu anumite trăsături intelectuale de măreţie însă dublate de un caracter josnic şi comportament mediocru. În acest sens, autorul îl menționează pe Andronic Comnen care, deși rafinat, elegant, inteligent și curajos, avea un suflet neliniștit, tulburat, violent, fără principii și fără scrupule; orice mijloc era binevenit pentru a-și atinge scopul, sabia, otrava, intriga și violența. Mai mult, acesta nu ținea cont de opinia publică sau de convențiile sociale. Și tatăl său Isaac, deși un mare filantrop și om de arme, era o persoană neliniștită și care urzea mereu planuri. Despotismul faţă de supuşi, atitudinile capricioase, intriga şi comportamentul ambivalent caracterizau, în general, pe cei aflaţi la conducerea imperiului. Dintre cei circa 107 împăraţi care s-au succedat de-a lungul a peste un mileniu, 65 au avut un sfârşit violent. Intrigile de la curte, diversele alianţe pentru răsturnarea celor de la putere, alături de venalitatea şi cruzimea actorilor politici au „hrănit” starea de nesiguranţă şi dependenţă a supuşilor imperiului. La acestea se adăuga contextul internaţional şi dinamica regională care afectau mai mult sau mai puţin favorabil soarta imperiului.
Astfel era hrănită dependenţa supuşilor faţă de „autocratul luminat”, pe lângă ceea ce s-ar putea considera drept servilismul şi comportamentul ambivalent existent în acele vremuri (ca şi în zilele noastre). Societatea bizantină era marcată de dualitate, iar tiparul comportamental se afla între ceea ce s-ar putea considera drept două extreme, una reprezentată de mitropolitul Cerularius – tradiţional, moral, integru, iar cealaltă de către istoricul Michael Psellos care întruchipa improvizarea, supravieţuirea, viclenia, mercantilismul şi arivismul. Acesta din urmă a fost ministru a patru împărați timp de 20 de ani și, după cum documentează Diehl (1919), Psellos era apreciat și competent, însă nu avea caracter, substanță morală și îi lipsea curajul. Mai mult, Kekaumenos a imprimat societății bizantine un anumită atitudine fatalistă a vieții și anxietate existențială. Dânsul propovăduia, printre altele, izolarea față de societate, importanța necazurilor și a catastrofelor în viața omului, suspiciunea față de ceilalți.
Natura sacră a bazileului, ca şi distanţarea sa faţă de supuşi, erau întreţinute de fastuoasele ceremonialuri de la curte care se doreau a avea un impact durabil asupra populaţiei ca şi asupra străinilor. Biserica, la rândul ei, îşi menţinea influenţa sa nu numai asupra familiei împărăteşti dar şi asupra tuturor cetăţenilor imperiului; mai mult, politica și religia se întrepătrundeau (Diehl, 1919) iar patriarhul își impunea voința sa asupra bazileului (Tanner, 1923).
Pe de altă parte, supușii imperiului erau izolaţi şi dependenţi faţă de ceea ce se întâmpla la curte. Un aspect care însoţea această realitate era postura de proskynesis în faţa împăratului. Sacralitatea şi transcendalitatea acestuia apăreau în contrast vizibil cu vulnerabilitatea şi caracterul umil, servil al cetăţenilor imperiului. Astăzi în România există acea distanțare, respectiv prăpastie între clasa politică, imună și acționând ca un stat în stat și restul națiunii. În plus, orice mijloc, financiar sau de altă natură era binevenit pentru a menţine sacră statura bazileului și a familiei sale.
Sute de ani mai târziu, prin instaurarea regimului fanariot, aceleaşi trăsături aveau să apară din nou în Principate sub influenţa domnitorilor fanarioţi. În acest sens, unii cercetători consideră regimul fanariot ca având un impact pozitiv asupra românilor, în timp ce alţii documentau aspectele nefaste ale prinţilor fanarioţi asupra ţărilor române din secolul al XVIII-lea. Mai mult, unii argumentează că celebrele familii de fanarioţi dispăruseră cu mult înainte de secolul al XVIII-lea. Domniile se cumpărau, diversele familii ce ajungeau la tron fiind datoare creditorilor din Fanar, cartier din inima oraşului Constantinopole, oraşul consacrat de către împăratul Constantin cel Mare, respectiv Sf. Constantin. Spre exemplu, Keith Hitchins (1996) afirma că domnitorul Moldovei Alexandru Mavrocordat a plătit circa un milion de pilaştri pentru a-și cumpăra tronul în anul 1782, o practică ce apare și astăzi în viața politică a țării, după cum documentează mass media referindu-se la funcțiile de parlamentar. Domniile prinţilor fanarioţi durau circa doi ani, doi ani şi jumătate (Seton-Watson, 1937), timp în care aceştia trebuiau să-şi plătească împrumutul, pe lângă ceea ce acumulau la averea lor personală. Birurile şi dările sporeau de la un domnitor la altul în timp ce drepturile românilor scădeau. Marii boieri, la rândul lor, trebuiau să-i satisfacă pe noii domnitori, adoptând diverse atitudini servile, în timp ce se arătau necruţători faţă de supuşii lor.
În secolul al XIX-lea aceleaşi trăsături bizantine (-fanariote) aveau să influenţeze starea naţiunii române, fapt care a continuat şi pe vremea regilor Carol I, Ferdinand şi Carol II. Modernizarea României monarhiste s-a făcut în funcţie de interesele celor două partide politice, liberalii şi conservatorii, care se roteau la conducere în mod frecvent. Într-o naţiune în care o mică parte ştia carte, politicienii nu erau aleşi de popor; în plus, regele numea cabinetul său. Din păcate, regele era manipulat de către politicienii săi, printre care și de către Ion Brătianu (Michelson, 1998). Mai mult, țara devenise de nesuportat pentru oamenii cinstiți, după cum îi marturisea Ion Ghica lui Al. O. Golescu (Michelson, 1998). Structurile oligarhice îi avantajau pe cei care le susţineau, respectiv cei implicaţi în viaţa politico-economică şi mai puţin naţiunea română. Modelul emergent al democrației occidentale nu se putea aplica la noi sau se aplica parţial. Astfel, dacă în America mijlocului de veac 1800 democraţia a fost implementată de jos în sus, respectiv prin implicarea claselor de jos în procesul de guvernare, în România simulacru democratic se prefigura drept apanajul celor avuţi, respectiv a actorilor politici şi economici, a liberalilor, conservatorilor și grupurilor de interese industriale.
Bizantinismul românesc avea să iasă din nou la suprafaţă mai ales în perioada post-1989. România, din păcate, nu se poate lăuda cu vreun politician de calibru, dizident în perioada comunistă, care ulterior să-i fie recunoscută valoarea şi autenticitatea liberală, democratică. Nu au existat vreun Lech Walesa sau Joachim Gauck sau Vaclav Havel. Astfel, cel de-al doilea avea să ajungă preşedintele Germaniei în martie 2012 când, în anii 1980, era un dizident al regimului comunist din fosta RDG, în timp ce Havel a fost președintele Cehoslovaciei, respectiv a Republicii Cehe.
La noi în schimb, numeroşi nomenclaturişti şi UTC-işti din anii 1980 şi membri ai eşaloanelor superioare ale Securităţii şi DIE domină viaţa politico-economică a ţării din zilele noastre. Cel ce avea să devină preşedintele României în decembrie 2014, în timpul confruntării din turul al doilea al prezidențialelor, în sinceritatea și spontaneitatea sa, afirma că România era sortită să aleagă între doi comuniști, respectiv Traian Băsescu și Adrian Năstase. Mai mult, „El-Dorado EUropean” s-a dovedit o veritabilă afacere profitabilă pentru „nomenclaturiştii capitalişti” şi mai puţin pentru naţiune. Sute de milioane de euro au dispărut în anii premergători momentului ianuarie 2007 când România devine membră UE dar şi după aceea. Mai mult, de la acel moment istoric pentru țară și până în prezent miliarde de euro nu au fost absorbite în timp util din cauza conflictelor de interese și a incomptenței decidenților dar și a celor care poartă numele de „gate keepers”.
În prezent România suferă din cauza corupţiei, a coluziunii diverşilor actori politici şi economici şi a intereselor acestora private şi de grup, al aceluiaşi comportament ambivalent bizantin existent, a diverselor inginerii financiar-bancare, a lipsei de integritate, dar mai ales a lipsei supremaţiei legii. Există aici unele excepții, gen Adrian Năstase, Relu Fenechiu, etc. pentru care legea a funcționat. Însă au rămas atâția alții „prădători de țară”. În plus, acelaşi servilism şi dependenţă faţă de „micii şi marii bazilei” este practicată urbi et orbi fie că este vorba de scena politică, economică, respectiv spaţiile educaţionale, medicale, sociale şi religioase.
„EUropenizarea” României respectă tiparele culturale bizantine milenare existente în spaţiul nostru sud-est european. Trendul bizantin continuă iar micii şi marii bazilei EUropeni se doresc cosmopoliţi, aerisiţi şi deschişi, transparenţi în acţiunile lor. Retorica europeană este practicată la cel mai înalt grad fără a se respecta substanţa actului european. Albastru unional european se amestecă cu purpura bizantină, respectiv roşu holocaustului comunist al anilor de după al II-lea război mondial. Mentalitatea unor actori politici şi economici, cât şi a diverselor segmente ale populaţiei, se dovedeşte greu de schimbat fie că este vorba de omul de rând, primar, prefect, preşedinte de consiliu judeţean, membru de parlament, prim-ministru, preşedinte, cleric, etc. Astfel, mentalitatea merge mână în mână cu interesele celor aflați în poziții cheie.
Dacă Titu Maiorescu afirma în secolul al XIX-lea că România era o „formă fără fond”, astăzi aceeaşi realitate rămâne valabilă în cazul europenizării țării: formă EUropeană cu fond bizantin. Adoptarea pe hârtie a acquisului comunitar ca şi diversele restructurări de natură politică şi economică existente la nivel naţional şi local face din România o ţară europeană. Însă diverse tipare de comportament şi comunicare, structuri organizaţionale, dinamică politică, economică şi socială, precum și perenitatea triadei guvern-Biserică-mediul de afaceri, etc. transformă România într-o ţară mai mult sau mai puţin bizantină în care, după cum sublinia recent Joe Biden, vice-președintele american, corupţia este o altă formă a tiraniei, care suge puterea naţiunii. Dacă punem la socoteală contextul est-european, respectiv problema Ucrainei, România rămâne vulnerabilă regional, fapt ce justifică dependenţa sa faţă de un hegemon regional, ca în trecut (Rusia, Germania, Franţa) dar mai ales global în zilele noastre, respectiv SUA.
Sindromul bazileului EUropean din România se perpetuează la începutul mileniului al III-lea prin interesele economice şi politice ale diverşilor actori şi agenţii naţionale, în special. Astfel, ceea ce numea Hofstede (2005) a fi „softul mental” într-o analiză a sa a influenţelor diverselor culturi locale la nivel organizaţional trebuie schimbat. Problema este însă de natură sistemică. Nu se poate schimba softul mental fără o restructurare sistemică. În plus, supremaţia legii rămâne pilonul de bază, respectiv „arcul de boltă”, în acest proces iar în România corupţia la nivel înalt nu numai că pare de neînlăturat dar a ajuns la rang de virtute. Și totuși există speranță numai puțin prin eforturile unor oficialități precum Monica Macovei.
Mai mult, emanciparea politică a cetăţeanului de rând, dublată de guvernanţa sa participativă fie la nivel local sau naţional, sunt esenţiale şi rămân aproape inexistente la noi. Din păcate, prezenţa la europarlamentarele din mai anul acesta pare să dovedească „oboseala democrată” la care a ajuns Homo Europaeus. Aparentul deficit de guvernare, distanţarea birocraţilor europeni cât şi a membrilor europarlamentari faţă de cetăţenii europeni, diversele scandaluri din interiorul UE, recenta criză economică, influenţele regionale de proximitate din jurul uniunii, cât şi permeabilitatea şi vulnerabilitatea acestui bloc regional la diversele ameninţări simetrice şi asimetrice globale par să accentueze şi mai mult trendul bizantin al României din vremurile noastre.